Orange 3G

Orange a anunţat ieri apariţia în 22 de ţări simultan a serviciului iPhone 3G, începând cu 11 iulie. Evident, România nu va fi în primul val, la noi terminalul va ajunge mai târziu.

Dar tot e bine, măcar va ajunge…

 

Ştirea aici.

România e o forţă

 

 

În seara asta s-a văzut cel mai bine cât de nocivă poate să fie o atitudine negativă, cât de mult rău fac victimizările repetate.

 

România este pe locul 12 în clasamentul FIFA, a 12-a ţară din lume, România este pe 8 în clasamentul ţărilor participante la Euro, România a câştigat grupa ei de calificare, a luat 4 puncte Olandei, care îi seara asta a spulberat Italia, România are jucători de clasă care joacă la echipe mari. Ce dracu ne împiedică să fim şi noi, măcar acum, consideraţi o echipă mare? Şi nu mă refer aici la presa străină, ci la proprii noştri jurnalişti care din cenuşăreasă şi echipă de duzină nu mai scot naţionala…

 

Haideţi să încercăm să abordăm şi noi un meci de la egal la egal, de la echipă mare la echipă mare. Poate că atunci a naibii minge va vrea să intre şi ea în poartă. Nu de alta, dar oricât de rotund ar fi balonul, el ţine întotdeauna cu învingătorii…

 

P.S. Oare nimeni nu a văzut că la primul gol al olandezilor era un jucător italian căzut pe jos lângă poartă, în afara terenului dar încă în joc. De asta a fost golul regulamentar. Să le spună cineva asta comentatorilor şi celor de la Eurosport.

Problema românilor

Aşa, ca o avanpremieră pentru meciul cu Franţa, presa română s-a inflamat din cauza declaraţiilor lui Ladislau Boloni. Toţi l-au acuzat pe acesta că e şovin, antiromânesc, etc, din cauza unor simple evidenţe pe care le-a subliniat.

 

Da, poporul român e lipsit de voinţă, da, istoria a demonstrat şi demonstrează că nu suntem capabili să ne dorim foarte mult. Iar meciul cu Franţa de astăzi e cel mai bun exemplu. Văd zeci de analişti care explică plini de emfază cum va pierde şi mai ales de ce va pierde în seara asta România.

 

Nu e nicio problemă să crezi că va pierde România, fiecare are dreptul la o părere. Problema este atunci când eşti mândru de asta, problema este când spui că România va pierde şi te baţi cu pumnul în piept.

 

Haideţi, dacă tot ne manifestăm atât de stupid de îndată ce avem impresia că cineva ne atacă, să învăţăm să ne comportăm coerent. Haideţi să credem în ţara noastră, iar dacă nu credem haideţi să fim afectaţi, haideţi să ne pese cu adevărat. Asta înseamnă să ne bucurăm atunci când învingem şi să schimbăm subiectul atunci când pierde. A da mâna cu adversarul tău, a accepta cu zâmbetul pe buze înfrângerea, iată ce înseamnă cu adevărat antiromânesc. A refuza să lupţi până la ultimul strop de energie, a refuza să faci orice pentru a câştiga, iată ce înseamnă antiromânesc.

 

Haideţi să credem şi noi măcar o dată în capacitatea noastră de a învinge, haideţi să fim români cu adevărat. Nimic nu e mai important decât victoria noastră, pentru că nimic nu e mai important decât noi! E posibil oare să gândim aşa?

Steve Berry, lumea ascunsă a templierilor moderni

.

Religia s-a dovedit a fi în ultimii ani unul dintre cele mai profitabile subiecte pentru literatură. Cărţi ca “Îngeri şi demoni”, “Codul lui DaVinci”, “Ordinul Fecioarei Maria”, “Misterul Templierilor” şi multe altele fascinează milioane de cititori din întreaga lume, alimentând năzuinţa oamenilor spre o lume obscură, ascunsă în spatele cortinei. Fiecare dintre noi îşi doreşte la un anumit moment aventura, dispariţia oricăror reguli. Iar cărţile care tratează conspiraţii internaţionale ne satisfac această nevoie, de mister, de perdea de fum care transcende istoria. Dintr-o dată, suntem teleportaţi din fotoliu pe scena mondială, în mijlocul unor evenimente care zguduie istoria lumii. În momentele acelea, noi făurim istoria.

            Steve Berry ne oferă în volumul “Moştenirea templierilor” o poveste profundă, complexă, construită pe baza unor mituri vii încă în conştiinţa umanităţii. Amestecând scene de violenţă cu exemple de credinţă autentică, purtându-ne de pe înălţimile Alpilor până în catacombele Franţei, scoţând la iveală cantităţi impresionante de smaralde şi aur, autorul creează o lume nouă, pe care foarte puţini dintre noi o creditează ca fiind reală. Şi totuşi, povestea prinde, ca o vâlvătaie mugindă: ”- Tot ce a îndurat Domnul şi Mântuitorul nostru vei îndura şi tu. Cu o singură deosebire.

            Acum, de Molay înţelegea de ce aleseseră uşa. Imbert împinse uşor lemnul, făcându-l să se rotească pe balamale, deschizând uşa şi apoi trântind-o, astfel încât să se închidă. Trupul lui de Molay fu aruncat într-o parte, apoi în alta, legănându-se pe articulaţiile dislocate ale umerilor, rotindu-se în jurul piroanelor. Nu-şi imaginase vreodată că putea exista agonia prin care trecea.

            - Ca şi tortura, spuse Imbert. Unde durerea poate să fie aplicată în trepte. Aceasta este, de asemenea, un element care ţine de stăpânire. Pot să te las să atârni. Pot să te legăn de colo-colo. Sau pot să te fac să trăieşti iar ce s-a petrecut acum, ceea ce este mai rău decât orice.

            Lumea înconjurătoare pâlpâia, tot apărând şi dispărând, iar el abia dacă mai putea să respire. Crampele îi cuprinseseră toţi muşchii. Inima-i bătea cu sălbăticie. Sudoarea îi curgea prin toţi porii şi se simţea ca şi cum ar fi avut temperatură, trupul fiindu-i o vâlvătaie mugindă.”

            Romanul se aseamănă foarte mult cu bestsellerul lui Dan Brown, ”Codul lui DaVinci.” Cartea abordează acelaşi subiect, al unei conspiraţii întreţinute de biserică în detrimentul unui ordin religios, iar structura narativă a volumului este aproape identică, oferind cititorilor senzaţii intense şi numeroase informaţii utile. Mai mult, similitudinile există şi la nivel nominal, multe dintre personaje asemănându-se atât în privinţa identităţii cât şi a caracterului. Steve Berry construieşte entităţi indepedente, autentice, oameni care îşi reprezintă secolul. Povestea devine adesea sinuoasă, iar cititorul are nevoie de concentrare maximă şi de prezenţă de spirit pentru a înţelege simbolurile prezente la fiecare pas.

            Acţiunea evoluează rapid, iar firele epice se multiplică treptat, pe măsură ce cartea avansează. Analizând o istorie de mai bine de 700 de ani, Steve Berry îşi construieşte atent intriga, evitând orice inadvertenţă istorică şi legându-şi cu abilitate ficţiunea de evenimente reale, documentate. Cavalerii Templieri, un ordin care continuă să fascineze, reprezintă un simbol al creştinătăţii, o sursă inepuizabilă pentru creatori. În “Moştenirea Templierilor”, ordinul este umanizat, iar aventurile prin care trec personajele devin o simplă consecinţă a voinţei divine. Cartea ne poartă prin istoria agitată a creştinătăţii, demonstrându-ne că oamenii din acele timpuri credeau cu adevărat în valorile lor. Iar credinţa adevărată reuşeşte să învingă chiar şi timpul. Este îndeajuns să crezi cu tărie în idealul tău, iar pietricia se va ascunde singură. Până când timpul va fi potrivit pentru ca ea să fie din nou găsită: ”Cu toate acestea, abatele mersese chiar mai departe. Îşi folosise bogăţia construind o biserică cu indicii care arătau într-o anumită direcţie, spre ceva în care Sauniere credea în mod evident. Ceva în legătură cu care era atât de sigur, încât se grozăvise cu cunoştiinţele lui. “Prin semnul acesta tu îl vei învinge.” Cuvinte gravate nu doar aici, sub pământ, ci şi în biserica din Rennes. În faţa ochilor îi apăru inscripţia pictată deasupra intrării: “Am avut tot dispreţul pentru regatul acestei lumi şi pentru toate podoabele trecătoare, datorită iubirii faţă de Domnul meu Isus Hristos, pe care L-am văzut, pe care L-am iubir, în care am crezut şi căruia m-am închinat.” Cuvinte necunoscute dintr-un străvechi antifon? Poate. Cu toate acestea, Sauniere le-a ales în mod intenţionat.

            “Pe care L-am văzut.”

            Roti proiectorul de-a lungul încăperii şi examină poliţele.

            Atunci îl văzu.

            “Unde să ascunzi o pietricică?”

            Chiar, unde?”

            Stilul lui Berry este baroc. Imaginile create de autorul american sunt grandioase, purtându-l pe cititor prin mânăstiri impunătoare şi abaţii de mult uitate. Oferind numeroase detalii culturale, cartea se impune ca o lucrare rafinată de antropologie. Descoperim riturile care definesc misterul, înţelegem că în spatele fiecărui maestru a stat până la urmă un om. Filmic în fiecare detaliu, volumul se construieşte în faţa noastră, reuşind de fiecare dată să ne surprindă. Deşi foloseşte procedeul naratorului omniscient, autorul îşi face simţită prezenţa foarte rar, lăsând personajele să dezvolte acţiunea şi intervenind doar pentru a stabili cadrul minimal. Dialogurile ample, realiste şi imaginile dure, fluide, fac din “Moştenirea Templierilor” o carte de referinţă a genului.

            Frazele sunt scurte, iar limbajul facil înlesneşte lectura şi oferă cărţii un ritm antrenant. Ai parcă în faţa ochilor vărsarea de sânge, suferi în faţa chinurilor cumplite alături de condamnaţi. Actual prin subiectul abordat, romanul ne arată de ce unii dintre noi sunt gata să moară pentru credinţa lor, de ce Dumnezeu a însemnat întotdeauna sânge. Iar în final, autorul ne permite să medităm asupra sensului propriei vieţi, lăsându-ne să alegem noi dintre posibilităţi. Umbrele pot ieşi la lumină sau se pot întoarce în străfundurile care le-au oferit aura. Niciodată însă nu trebuie să te consideri învins. Pentru că, într-un fel sau altul, victoria aparţine întotdeauna celui mai puternic. Care însă, trebuie înainte de a învinge să înţeleagă că este singur. Singur şi puternic, în faţa celor care îl aplaudă tăcut, şi rece: “El era singurul om în viaţă care cunoştea răspunsul. Aşa se proceda în cadrul ordinului. Fiecare dintre Maeştri îi transmitea secretul celui care-l urma, în aşa fel încât numai urmaşul putea să-l cunoască. Din nefericire, din cauza arestării lui neaşteptate şi a exterminării ordinului, transmiterea, de data aceasta, urma să fie dusă la îndeplinire pe o altă cale. N-avea de gând să îi permită lui Filip sau Bisericii să izbândească. Vor afla din ceea ce ştie numai ceea ce va vrea el ca ei să afle. Ce spunea Psalmul? “Limba ta minciuni ticlui-va, ca o lamă ascuţită, împrăştiind înşelăciunea.”

            Dar, apoi, un alt pasaj din Biblie îi răsări în minte, unul în măsură să-i aducă alinare sufletului său chinuit. Aşa că, zăcând înfăşurat în giulgiul său, cu trupul şiroind sânge şi sudoare, se gândi la Deuteronom:

Lăsaţi-mă singur, astfel încât să-i pot distruge.”

            Steve Berry le oferă cititorilor săi adrenalină, o carte care te ţine cu răsuflarea tăiată. Povestea este credibilă, iar ideea unor societăţi ascunse în spatele unei lumi familiare doar în aparenţă este unul dintre cele mai durabile mituri. Folosindu-se de puterea incredibilă a istoriei, autorul american scoate în faţă ordinul Cavalerilor Templieri şi îl revitalizează. Lupta nu se mai dă astăzi cu musulmanii, ci cu SIDA, iar inamicii nu mai sunt reprezentaţi de despoţi luminaţi sau de papi marionetă. Nu, astăzi demonii sunt definiţi în cărţi de psihologie. Cu toate astea, lupta este la fel de pasionantă! Beauseant!

 

 

 

 

Bibliografie

 

Steve Berry – Moştenirea templierilor – Rao – 2007

Ziarul Ziarul la revedere

Conform Mediafax, ziarul Ziarul isi va inceta aparitia incepand de luni.  Umbla vorba ca ar fi vorba de datorii foarte mari, dar inca niciun personaj implicat in poveste nu a facut vreun anunt oficial…

Intrebarea care ramane, este who cares?

Tâmpiţii din Poliţia Română

În Cotidianul de sâmbătă găsim un interviu cu Gheorghe Alexandru Tărlescu, unul dintre cei 2 tineri acuzaţi recent de piraterie.

După ce au primit datele sale personale de la RDS (care evident nu ştie ce înseamnă confidenţialitatea), extraordinara, incredibila Poliţie Română a intrat peste tânăr în casă, i-a confiscat hardurile, a făcut print screen-uri şi după aia l-a anunţat că va avea de plătit doar 10 milioane şi nu trebuie să îşi facă griji.

Fac o invitaţie: Vă aştept, am sute de giga de muzică, filme, jocuri, în viaţa mea nu voi folosi un program cu licenţă, sunt dispus să le pun la dispoziţia oricui… Şi nu aveţi ce să îmi faceţi, din mai multe motive:

1. Nu vă lasă nici mama dracului să intraţi în casă.

2. Puteţi să îmi daţi 100 de amenzi pentru că nu le voi plăti niciodată.

3. Puteţi să spuneţi ce vreţi şi să daţi oricâte legi, pentru că oricum nu le voi respecta atâta timp cât eu consider că este normal să iei orice găseşti pe net. Mă interesează prea puţin că artiştii plâng pe la colţuri, n-au decât să se bucure că lumea vrea să îi vadă sau să îi asculte sau dacă nu pot face asta în meschinăria lor ridicolă, n-au decât să creeze închişi în buncăre.

Toţi caută scuze, chiar şi băiatul acuzat a spus că a încălcat legea. Ce lege fraţilor? Legea înseamnă bun simţ, dacă ăsta nu există mai dă-o dracului de lege.

M-am plictisit de toate aceste fofilări, de toţi ipocriţii care au impresia că pot schimba ceva. Fraţilor, lumea va downloada întotdeauna de pe DC, de pe torrente, pentru că unii dintre noi au chef să vadă filmele acasă, cu 2 săptămâni înainte să apară în România, sau unii dintre noi n-au chef să dea sute de mii pe un album doar pentru că vor să asculte o melodie sau două.

Asta nu se va schimba niciodată, oricâte legi se vor da. La fel cum şi spam va fi întotdeauna, din ce în ce mai mult, până ce vor înţelege cei sclifosiţi să nu se mai plângă şi să meargă mai departe.

Aşadar, vă aştept, în timp ce downloadez muzică şi filme, evident ilegal.

And you can’t touch me, Ha ha ha!

A scris despre subiect şi Piticu

De ce entertainment?

Pentru că ăsta e viitorul şi pentru că m-am plictisit de ipocriţii care fac lucrurile întotdeauna pe jumătate.

Românii au în general o atitudine de înfrânţi, de oameni care se scuză în permanenţă. Iar timpul scuzelor a trecut.

Nu trebuie să ne jenăm de anumite lucruri. E simplu, e momentul să avem o atitudine de învingători.

Acest blog se vrea o mostră de entertainment cultural, un sampling din cultura viitorului. Fără ifose, fără pretenţii “academice”. Singurul rol al culturii viitorului este să distreze şi să îi facă pe oameni să se simtă bine. Pentru că, în raport cu o mângăiere, filosofia lui Kant nu face nici cât 3 parale…

Acest blog poate fi definit astfel:

Cultura de masă şi condamnările ipocrite

Societatea umană este caracterizată de un proces permanent de redefinire. Valorile se schimbă aproape instantaneu, viteza actuală nu poate fi înţeleasă prin prisma valorile clasice. Tradiţia a fost izolată, pentru că nu mai reuşeşte să se ridice la un nivel competitiv. Astăzi, când accentul se pune pe un capitalism existenţial esenţialmente cinic, oamenii vor să vadă rezultatele imediate. Orice teorie care presupune valori definite vag, se erodează aproape instantaneu. Vremea romantismului a trecut, oamenii ştiu astăzi că pot pretinde eficienţă, au înţeles în sfârşit că societatea există pentru ei şi trebuie să se adapteze nevoilor individuale şi nu teoriile abstracte. Societatea secolului 21 nu mai are timp să aştepte, nu mai are timp pentru teorii profunde. Vrem să facem cât mai mult şi cât mai repede. Calitatea alunecă automat pe planul doi. Pe măsură ce lumea se dezvoltă, oamenii înţeleg că viaţa nu se reduce la o încercare permanentă de a te autodepăşi. Individul modern vrea să îşi optimizeze viaţa, să câştige cât mai mult timp, pentru a se putea bucura cu adevărat de existenţă.

Cultura de masă reprezintă stadiul ultim atins de umanitate până în acest moment. Astăzi, datorită exploziei mijloacelor mass-media, oamenii au acces la informaţie. Suntem liberi să cercetăm, putem dispune în orice moment de elementele constitutive necesare construirii unui raţionament. Suntem liberi să gândim tocmai pentru că societatea actuală se bazează pe libertatea de exprimare. O libertate de exprimare care nu trebuie înţeleasă părtinitor. Orice opinie are dreptul să existe, nu doar cele cu care suntem de acord. Ori putem să spunem orice ori nu putem să spunem nimic. În cazul libertăţii de exprimare nu pot exista jumătăţi de măsură, pentru că niciun interes colectiv nu trebuie să devină mai important decât interesul individual. Suntem fiinţe naturale şi nu vom putea niciodată să îi punem pe ceilalţi înaintea noastră.

Explozia culturii de masă a dus, aidoma oricărui proces ideologic, la construirea unor mituri. Dacă în antichitate existau zeii, astăzi există vedetele. Dacă acum câteva secole existau şi erau apreciaţi Kant, Hegel şi alţii, astăzi impact asupra societăţii au cărţile unor autori ca Dan Brown, Paulo Coelho, J.K. Rowling etc. Nu este vorba de o scădere a nivelului, nu este vorba de o rafinare pozitivă sau negativă a gusturilor, este vorba de realitate, de evidenţă. În trecut cultura era un process exclusivist, astăzi cultura este accesibilă tuturor. În trecut, oamenii erau obligaţi să citească, pentru că nu existau alte mijloace de a se informa. Oamenii de cultură erau cei care impuneau modele, pe care, în absenţa altor posibilităţi, nu puteai să le conteşti. Frustrările acumulate au dus la formarea unei majorităţi tăcute care, atunci când a avut posibilitatea, a sancţionat drastic clasa conducătoare. Odată ce evoluţia le-a oferit alternative, oamenii au ales, renunţând la rolul de simpli cobai. Astăzi cultura nu mai poate exista aplicând standardele trecutului, pentru că acestea au fost depăşite de mult. Discuţiile sunt inutile, nu contează de ce, nu contează cum, nu contează în ce direcţie, contează doar că aceste standarde au devenit inaplicabile. Cei care continuă să lupte pentru vechile sisteme sunt sortiţi izolării. Intelectualii au ajuns să nu mai conteze în ceea ce priveşte marea scenă, iar acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. Oamenii şi-au pierdut încrederea în intelectuali, la fel cum în ultimul timp încep să-şi piardă încrederea şi în presă. Spectatorii refuză să aplaude atâta timp cât actorii nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. Şi în cele din urmă, de foarte multe ori, spectorii pleacă din sală. Este o realitate firească, pentru că atunci când simţi că interesele nu îţi sunt reprezentate, vrei să te revolţi, să le arăţi celor din jurul tău că ai puterea de a riposta. Animalul luptă până la ultima suflare pentru a rămâne în viaţă. Omul de ce ar trebui să facă altfel?

Accesibilitatea este una dintre cele mai apreciate calităţi astăzi. Valoarea unui simbol este strâns legată de posibilitatea indivizilor de a ajunge sau nu la el. Astfel se poate explica laicizarea societăţii. Oamenii nu se mai pot raporta la principii imuabile, ei au nevoie de dovezi incontestabile. Teoria lasă locul practicii, pentru că doar aceasta le poate oferi indivizilor ceva palpabil. Am învăţat de mult să nu mai credem fără să cercetăm!

Cultura de masă este accesibilă, cultura de masă nu se agaţă de nişte valori absolute. Totul se află în continuă mişcare, oamenii au reuşit să se elibereze de constrângeri. Sexul începe să nu mai constituie un subiect tabu, homosexualitatea este acceptată legal, influenţa cultelor a scăzut, libertatea de exprimare este apărată chiar şi prin război. Lumea a început să nu mai trateze totul în modul apocaliptic specific trecutului. Astăzi trebuie să învăţăm că viaţa merge înainte orice s-ar întâmpla. Nu avem cum să ne opunem schimbărilor şi tocmai de aceea trebuie să ştim să ne adaptăm. Natura găseşte întotdeauna o cale iar omul nu ar trebui să facă excepţie.

Evident, ca în orice organism social cu caracter emergent, apar indivizi care contestă evoluţia. Fără să înţeleagă că libertatea individuală este fundamentul existenţei umane, analiştii acuză sistemul, oferind pretexte. Fumătorii sunt “forţaţi” de împrejurări să fumeze, magazinele de tip junk-food sunt vinovate pentru problemele nutriţionale ale oamenilor. În loc să se întrebe de ce tinerii caută modele printre starurile rock, oamenii condamnă rock-ul, în loc să se gândească la modalităţi pentru a îmbunătăţii calitatea mâncării naturale, oamenii aruncă vina asupra localurilor fast-food. Şi iată cum condamnăm fără să înţelegem de ce o facem. Societatea nu poate garanta indivizilor şanse egale, viaţa nu este în esenţă “politicaly corect”. Discriminarea este esenţa sistemului natural. Cineva învinge şi cineva pierde, aşa a fost şi aşa va fi şi de acum înainte. Nu avem cum să atentăm la firescul existenţial, pentru că suntem în primul rând fiinţe, supuse la rândul nostru aceloraşi constrângeri naturale, şi abia mai apoi entităţi etice.

Cei care acuză societatea capitalistă dau dovadă de ipocrizie. Nimeni nu te împiedică să reuşeşti. Atunci când vrei şanse egale, atunci când vrei ajutor, înseamnă că nu consideri că poţi reuşi pe cont propriu. Să învăţăm să gândim ca nişte învingători. Dependenţa poate fi învinsă oricând, este vorba despre o simplă decizie. Nu Mc’Donald’s este vinovat pentru că oamenii îşi distrug sănătatea. Atâta timp cât avertismentele sunt ignorate, atâta timp cât individul alege de bunăvoie se acţioneze, el este singurul responsabil. Fumătorii au dreptul să se sinucidă, ei trebuie doar să respecte libertatea celorlalţi. În propria casă, în spaţiul tău privat, eşti liber să faci absolut orice şi nimeni nu altcineva în afară de tine nu poate fi vinovat pentru alegerile tale. Nu avem voie să încălcăm legea, însă în rest regulile nu ne pot constrânge, nu avem cum să aruncăm vina asupra celorlalţi. Viaţa noastră, alegerile pe care le facem, sunt în mod absolut decizii personale. Nu contează contextul în care am ales, nu contează presiunile exterioare. Acestea sunt doar scuze. În definitiv, contează rezultatul, şi nu modalităţile prin care ajungi la rezultat. Cinismul existenţial va fi ”religia” noului mileniu.

Atunci când pierzi, sistemul apare demonic, încerci să conteşti elementele care crezi că te-au înfrânt. Să privim însă din perspectiva învingătorului. Doar cei care reuşesc au dreptul să critice, pentru că doar atunci o vor face fără resentimente. Când nu există presiune apare valoarea. Altfel, lăsându-ne mânaţi de ură, nu vom reuşi decât să distrugem fără discernământ.

Este uşor să conteşti, este uşor să acuzi. Să învăţăm să ne analizăm acţiunile, să învăţăm să înţelegem de unde vin nevoile noastre, şi în primul rând să învăţăm să fim sinceri. Nu există greşeli colective, pentru că sistemul de valori ţine în mod exclusiv de individ. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea gesturilor noastre, trebuie să credem cu tărie în noi. Doar astfel vom învăţa să ne ridicăm deasupra disputelor, doar astfel vom înţelege frumuseţea jocului numit viaţă.

Globalizarea este firească, capitalismul este o consecinţă a dezvoltării umane. A le nega înseamnă a contesta însăşi societatea care ne garantează existenţa. Nu trebuie să ne temem de noi înşine, nu trebuie să capitulăm la primul obstacol. A fi liber înseamnă a şti că poţi să faci orice vrei. Asta nu înseamnă însă că trebuie să şi faci ceea ce gândeşti. Înseamnă pur şi simplu să ai certitudinea că eşti independent şi nu depinzi de niciun factor exterior. Să învăţăm să fim dispuşi să ne asumăm consecinţele acţiunilor noastre şi vom deveni liberi, mai liberi decât ne-am imaginat vreodată că am putea fi.

Nu ceea ce mâncăm ne îmbolnăveşte, ci alegerea noastră de a mânca acele produse. Nu ţigările ne ucid, ci alegerea noastră de a fuma. Nu putem nega dreptul companiilor de a îşi promova produsele, trebuie să învăţăm să alegem. Cine reuşeşte bine, cine nu, dispare! Selecţia naturală este cel mai simplu şi în acelaşi timp cel mai desăvârşit proces natural. Să învăţăm să supravieţuim, să învăţăm să învingem întotdeauna, indiferent de condiţii.

Obstacole există. Însă nu poţi acuza obstacolul pentru eşecul tău. Atâta timp cât există indivizi care reuşesc, se poate, atâta timp cât există mai multe posibilităţi, există libertate. Limitele iluzorii pe care le ridicăm pentru a ne masca neputinţa trebuie conştientizate. Nu este nicio problemă dacă dorim să ne minţim în continuare, însă haideţi să o facem conştient. Nu este nicio ruşine, amăgirea de sine face parte din natura noastră umană. Până la urmă, singurul nostru scop trebuie să fie fericirea. Trăim pentru a ne bucura de viaţă. Să o facem însă conştientizându-ne, să fim fericiţi pentru că vrem cu adevărat asta! Nimeni nu ne poate împiedica.

Fie că vrem, fie că nu, societatea va continua să se schimbe şi trebuie să ne mulăm pe noul model social. Altfel, vom fi marginalizaţi. Râul împinge nisipul la margine şi îşi continuă drumul spre mare. Cursul istoriei este implacabil. Dacă vrem să schimbăm lumea, trebuie să înţelegem cum funcţionează ea. Altfel, ne vom lupta la nesfârşit cu morile de vânt. Să acceptăm ceea ce considerăm corect, să luptăm împotriva a ceea ce ni se pare greşit. Dar să facem asta păstrând întotdeauna un echilibru, având grijă să urmăm căile sigure. Altfel, riscăm să pierdem totul. Iar viitorul aparţine celor care ştiu să câştige.

Să încercăm să analizăm lumea cu sinceritate. Să schimbăm perspectiva măcar pentru câteva momente. Să învăţăm să punem altfel problema, să renunţăm la ipocrizia care din păcate ne caracterizează din ce în ce mai mult în ultimul timp. Poate că ţigara le oferă indivizilor ceva în plus, poate că mâncarea de tip junk-food este pur şi simplu mai bună decât mâncarea sănătoasă, poate că oamenilor le place extremismul, poate că rasismul şi egoismul sunt condiţii sine qua non a existenţei, poate că teroriştii au motive foarte bine justificate, poate că oamenii vor o presă tabloidizată, poate că oamenii sunt interesaţi doar de sex şi de bani, sau poate că oamenii vor aceste lucruri pur şi simplu, fără să se gândească prea mult la asta. Până la urmă, cine a spus că raţiunea este singurul criteriu…? Orice este posibil. Să nu mai respingem din start ipoteze, să cercetăm cu meticulozitate, să ne punem întrebări fără a ne aştepta la anumite răspunsuri. Doar dacă plecăm la drum cu inima deschisă vom reuşi să ne bucurăm de călătorie. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la obsesiile personale. Nu avem cum să fim obiectivi. Însă trebuie să ne acceptăm subiectivitatea, să înţelegem că întregul nostru sistem valoric nu este decât o înşiruire de mofturi pur personale. Poate că pare o vulgarizare gratuită, însă nu mai are rost să ne minţim. Nu avem nimic de pierdut pentru că nimeni nu ne poate împiedica să câştigăm. Concurăm singuri! Trebuie doar să învăţăm să ne adaptăm dorinţele la ceea ce ne poate oferi lumea exterioară. Nu trăim şi nu vom trăi niciodată într-o lume ideală, este absurd să pretindem asta. Nimic nu este corect, nimic nu poate fi corect, pentru că orice concept este doar teorie. Haideţi să fim siguri că vom fi privilegiaţi, să acceptăm greşeala dar să ne asigurăm că se va greşi în favoarea noastră! Izbucnirea vieţii nu poate fi controlată, nu urmăreşte tipare prestabilite. Sistemul se schimbă neîncetat iar cei care îl contestă nu ştiu să-l înţeleagă.

Să încercăm să privim viaţa prin ochii unui copil. În fiecare moment putem descoperi ceva nou, putem să ne bucurăm de fiecare clipă. Să uităm de teorii, să înţelegem că nu putem găsi în cărţi simplitatea existenţei. Vorbim de dragul de a vorbi, construim teorii pentru că ne simţim astfel mai puternici şi mai importanţi. A pretinde însă că acele teorii sunt aplicabile la modul absolut înseamnă a cere imposibilul. Mai puţină încrâncenare, mai multă fericire. Societatea se schimbă în fiecare moment şi trebuie să învăţăm să ne bucurăm de experienţele noi care ne aşteaptă. Viaţa este impunătoare prin perspectivele nelimitate pe care le deschide.

Lumea există şi în absenţa noastră. Dacă vrem să avem impact asupra realului, trebuie să ne adaptăm regulilor sale. Altă soluţie nu există. Sau da, putem rămâne veşnicii învinşi. Însă fericirea aparţine celor puternici.

Să râdem din nou, să zâmbim. Astăzi fericirea poate fi întâlnită pretutindeni. Trebuie doar să ştim unde şi cum să ne uităm.Până la urmă, viaţa învinge. Să acceptăm noile simboluri. Ele fac parte din realitatea noastră. Nu trebuie să luptăm împotriva morilor de vânt. Dacă viitorul aparţine modelului Big Mac, soluţia este adaptarea, o porţie dublă de fiecare dată. Să învăţăm să ne placă ceea ce putem avea, să învăţăm să ne dorim ceea ce poate fi obţinut.

Până la urmă, e simplu:

why change perfection?